Mireille Abramovici porneşte pe urmele tatălui său, arestat la Nisa cu zece zile înainte de naşterea ei şi deportat în mai 1944, alături de alte sute de evrei.
În speranţa de a-i salva simbolic viaţa, chiar şi cel mai vag indiciu îi este de folos. Scrisori, fotografii şi acte din arhiva mamei, drumuri în România, Franţa şi Germania, vizite la rude şi la cunoscuţi de-ai părinţilor ei, obiecte rămase amintire din povestea lor de dragoste, vise şi intuiţii umplu încetul cu încetul spaţiile albe din portretul tatălui şi întregesc o poveste copleşitoare.
” Mama nu mi-a putut povesti niciodată despre ziua aceea, 19 aprilie 1944. Dacă ar fi pomenit de ea, s-ar fi prăbuşit ca un castel de nisip, nu ar fi supravieţuit. Iar eu n-am pus întrebări, sau am pus cât mai puţine posibil.
Sparg astăzi tăcerea aceasta păstrată atâta timp. Dovezile, mărturiile mă ajută să schiţez un desen dezarticulat al vieţii părinţilor mei ….
Visez mult, foarte detaliat, colorat, cu sunete precise şi uneori cu mirosuri. Mă trezesc fericită sau nefericită, depinde. Notez de fiecare dată ce visez, de parcă acest ritual încăpăţânat ar putea fi legătura cu tatăl meu fantomatic.” – Mireille Abramovici.