„In miscare. O viata” de Oliver Sacks – fragment

Va invitam sa cititi un fragment din cartea „In miscare. O viata” de Oliver Sacks :

„Câteodată aveam sentimentul ca plecasem din anglia pe furiş. Primisem cea mai bună educaţie englezească, îmi însuşisem ce era mai bun din stilul şi proza englezească, obiceiurile şi tradiţiile strânse într‑o mie de ani, şi iată‑mă, plecând cu toată această încărcătură mentală valoroasă, tot ce se investise în mine, afară din ţară, fără să spun măcar un „Mulţumesc“ sau un „La revedere“.

Cu toate astea, continuam să consider că Anglia e casa mea, întorcându‑mă cât de des puteam şi simţind că sunt mai puternic – că sunt un scriitor mai bun – de câte ori păşeam pe pământul natal. Ţineam strâns legătura cu rudele, prietenii şi colegii mei din Anglia şi‑mi închipuiam că cei zece, douăzeci, treizeci de ani petrecuţi în America nu erau altceva decât o vizită prelungită şi că, mai devreme sau mai târziu, aveam să mă întorc acasă.

Însă sentimentul că Anglia este „acasă“ a fost zdruncinat simţitor în 1990, când tatăl meu a murit, iar casa din Mapesbury Road – unde m‑am născut şi am crescut, pe care o revizitam şi în care stăteam adesea atunci când mă întorceam în Anglia, casa în care pentru mine fiecare colţişor era încărcat cu amintiri şi emoţii – a fost vândută. Nu mai simţeam că am un loc unde să mă întorc, iar de atunci înainte vizitele mele mi‑au părut vizite, nu întoarceri la ţara mea şi la poporul meu.

Eram totuşi neobişnuit de mândru de paşaportul meu englezesc, care (până în 2000) avea nişte coperte frumoase, mari şi cartonate, cu litere aurii imprimate în relief, complet diferit de chestiile mici şi subţiri eliberate în majoritatea ţărilor. N‑am încercat să obţin cetăţenia americană şi nu mă deranja să am permis de rezidenţă, să fiu considerat un „rezident străin“. Asta se potrivea cu felul în care mă simţeam, cel puţin în majoritatea timpului – un străin prietenos, cu simţul observaţiei, atent la tot ce se întâmplă în jurul meu, dar fără să am responsabilităţi civice, să votez sau să‑mi îndeplinesc datoria de jurat, şi fără nevoia de a mă asocia cu viaţa politică şi principiile statului. Deseori mă simţeam (aşa cum spusese şi Temple Grandin despre ea însăşi) ca un antropolog pe Marte. (Am avut acest sentiment în mai mică măsură în perioada din California, când mă simţeam una cu munţii, cu pădurile şi cu deşerturile din Vest.)

Şi apoi, în iunie 2008, spre surprinderea mea, am auzit că numele meu era pe Lista de Distincţii de Ziua Reginei – că urma să primesc Ordinul Imperiului Britanic în grad de Comandor. Termenul „comandor“ mi se părea nostim – nu mă puteam închipui comandor pe puntea unui distrugător sau unei nave de luptă –, dar distincţia m‑a înduioşat într‑un mod neobişnuit şi destul de profund.

Deşi n‑am o aplecare spre ţinute oficiale sau spre alte formalităţi – de obicei, hainele mele sunt neîngrijite şi ponosite, şi nu deţin decât un singur costum – ceremonia de la Palatul Buckingham mi‑a făcut plăcere: am fost învăţat cum să fac o plecăciune, cum să păşesc înapoi în faţa reginei, cum să aştept ca ea să‑mi întindă mâna sau să mi se adreseze. (Nu este permis s‑o atingi sau să vorbeşti cu Alteţa Sa Regală neinvitat.) Mi‑era cam teamă că voi face ceva îngrozitor, că voi leşina sau voi trage vânturi în faţa reginei, dar totul a mers bine. De‑a lungul ceremoniei, am fost foarte impresionat de vitalitatea reginei: în momentul în care am fost chemat, stătuse deja dreaptă în picioare, fără sprijin, timp de peste două ore (în acea zi erau decoraţi două sute de oameni). Mi‑a spus doar câteva cuvinte, dar a vorbit cu căldură, întrebându‑mă la ce lucram. Mi‑a lăsat impresia unei persoane foarte binevoitoare şi prietenoase, cu simţul umorului. M‑am simţit de parcă ea – şi Anglia – îmi spuneau: „Ai făcut treabă bună, onorabilă. Vino acasă. Ţi s‑au iertat toate.“

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *