Se ofera un exemplar al cartii „Drood” de Dan Simmons.
Pentru a participa trebuie sa fiti abonati la newsletter (sau sa va abonati acum) si sa lasati un comentariu despre o intamplare ce are in prim-plan iarna de afara, in minim 3 randuri.
Aveti timp de participare pana la ora 23:00
PS. Voi citi toate intamplarile si daca voi putea sa aleg una mai interesanta decat celelalte, o voi desemna castigatoare …. daca nu, va exista o tragere la sorti.
Cea mai frumoasa iarna a fost cu siguranta cea petrecuta in anul 2010 in cadrul unui cantonament..ne trezeam dimineata, ne antrenam, luam micul dejun si ne antrenam din nou, dar seara ne jucam fotbal in zapada sau ne dadeam cu sania. Cel mai frumos moment din cadrul acelui cantonament, care reprezinta si cea mai draguta intamplare a fost aparitia unui puiut de caine foarte dragalas pe care l-am indragit cu totii si care a ramas cu noi.
Trebuia sa merg la Iasi la facultate, eu avand in vedere ca stau in Mangalia este destul de departe, dar aveam partial si nu puteam lipsi. Am zis ca poate reusesc asa ca mi-am luat sotul si am plecat. Am ajuns greu pana in Focsani si in momentul in care am iesit din oras s-a terminat drumul. Era plin de zapada, asa ca ne-am intors inapoi in oras si am intrat intr-o benzinarie. Baterie la tel nu mai aveam, nici la tableta si nici la laptop iar orasul nu il cunosteam. Taxiuri nu se vedeau pe nicaieri si nici nu am gasit nici un hotel desi omul de la benzinarie ne-a spus el cam pe unde ar fi ne-a fost frica sa mai mergem. Am zis ca stam acolo pana dimineata, servim ceva si dupa incercam sa facem drumul inapoi. Am ajuns nu greu, foarte greu dar am zis ca nu mai plec niciodata iarna. Nu in tara in care traim.
Eu am plecat de la Valcea la Craiova, in plin cod portocaliu. Am ajuns fara probleme semnificative in Craiova. Totul ok pana sa intru in parcare. Bineinteles ca m-am impotmolit si am stat cam o ora si jumatate sa o scot de unde intrasem, bineanteles ca mai trecusera masini pe acolo, insa nici o lama. Asta e! Traim in Romania.
Va povestesc ce s-a intamplat in unul din caminele din Regie.In urma ninsorii de zilele trecute zapada a fost viscolita la intrarea principala din camin.Domnul portar s-a gandit ca este greu sa o mature asa ca a aruncat cu apa.Rezultatul nu il mai spun dar era si mandru de fapta…povestea tuturor care se intrebau „de cand avem patinoarul acela la intrare…”
In ianuarie 2006, dupa cateva luni de cand tineam legatura cu un tanar pe net, am hotarat sa ne si intalnim. Stabilim locul, afara ger (la fel ca saptamana ce a trecut) ,el soseste la timp -ora 19, domnisoara dupa 20 minute ajunge zambitoare si jenata totodata, constienta fiind ca a cam gafat-o pe vremea aceea. Tot ce pot sa va spun este ca zambetul a fost suficient de convingator sa mergem intr-un loc placut unde am baut ceva sa ne incalzim si de atunci ne inseninam zilele unul celuilalt.
Imi amintesc perfec iarna de acum 4 ani. Aveam 11 ani si iubeam sa ma joc in zapada. Impreuna cu niste prieteni am vruta sa facem un om de zapada de un metru.La inceput totul a decurs bine dar se pare ca,catelul meu avea alte planuri in ziua respectiva. Dupa ce am terminat omul de zapada(mandri de inaltimea lui de un metru jumatate) ne-am retras in casa.Cand am iesit afar am zis ca inebunesc. Omul de zapada era distrus complet iar langa el se afla inocentul meu catel cu fularul omului de zapada in gura. S-a uitat la ni cu ochi de catel,a lasat fularul jos si dus a fost.
In 19 noiembrie 1999, scriam in agenda mea” Afara ninge, si fiecare fulg mi-aduce fericire in suflet. Sper sa ninga mereu asa, sa fiu toata viata fericita”…Mereu, an de an, cand da prima ninsoare simt exact acelasi lucru…o bucurie imensa pentru albul care se asterne, pentru mirosul de proaspat din aer…sper sa nu ma paraseasca acest sentiment nici cand voi fi batrana…
Imi aduc aminte ca intr-o seara geroasa de ianuarie, acum doi sau trei ani, ma intorceam de la un examen, fericita ca scapasem in sfarsit de el. Imediat ce am coborat din mijlocul de transport am fost intampinata de o furtuna puternica, zapada viscolea in jurul meu, nu era nici tipenie de om in drumul meu spre casa, pe langa cimitir. Nu vedeam la doi pasi in fata mea, in aer se simtea mirosul de fum iesit de la hornurile caselor pe care il simteam rar din cauza faptului ca era aerul rarefiat. Si cine iesise in intampinarea mea chiar daca era vremea cum era… prietenul meu, deoarece si-a imaginat ca imi va fi putin teama sa trec pe langa „vecinii” nostri pe o asa vreme.
Saptamana trecuta cand am avut avertizarile meteo colorate, m-am trezit intr-o dimineata si am vrut sa ma uit pe geam la vremea de afara.Aproape am sarit in sus de frica caci pervazul era plin si se ridica cam pe sfert cu ceva mare cenusiu si gloduros.Tematoare m-am apropiat si uimita am descoperit ca erau vreo 15-20 porumbei care se adaposteau de frig.Am iesit si i-am alungat dar ei au dat asa un ocol si s-au intors la loc.Am zis sa ii las macar pana trece viscolul,dar a doua zi nu mai eram asa de binevoitoare, nu vreti sa stiti cum arata pervazul.
Acum aproximativ 5 ani, fiind iarna afara m-am dus la sanius cu mai multi prieteni si ne-am dus pe un deal mai mic, apoi era o parte, destul de mare, plata si ne dadeam cu saniile din varful dealului. Era o suprafata plata destul de mare, credeam eu, ca sa nu intru in apa, iar dintr-o data dandu-ma cu sania, am prins viteza mare coborand dealul cu sania si nu mai m-am putut opri pe suprafata plata, asa ca am ajuns la malul apei si am ajuns direct in mijlocul apei care avea aproximativ 0,5 m(din fericire nu era apa asa mare). Va dati seama ca am ajuns de rasul prietenilor iar eram inghetat, am avut noroc ca nu m-am facut turture:))
Imi amintesc acum ca acum cativa ani eu si alti copii am fost sa ne dam cu sania. Ninsese toata noaptea si era o zapada numai buna de a juca cu ea.Dupa amiaza am mers pe un deal de unde era locul perfect de a te da.Eu m-am dat prima. Am alunecat ce am alunecat si mi s-a intamplat sa dau piciorul de pe bara de dedesubtul blanelor pe care stateam,eu am luat-o intr-o parte saniuta in alta parte.Si nici ca am cazut de pe ea sa raman in locul in care am cazut,m-am rostogolit pana jos. Daca ma vedeai ai fi zis ca eram om de zapada.Ce au mai ras ceilalti.
Intr-o zi de iarna geroasa am plecat cu sotul, mama soacra si baietelul meu de 3 ani la strabunicii de la Glodu, un satuc de munte aflat la 35 de km de Vatra Dornei. Am mers cu masina pana la un moment dat. Nu am mai putut inainta, era gheata pe ulita si masina a inceput sa alinece. Norocol nostru ca aveam saniuta in portbagaj. De acolo am luat-o pe jos, norocul nostru ca erau doar vreo 4 km :-).
Pentru mine iarna are cea mai mare importanta in preajma sarbatorilor. Eram prin clasa a patra, deci cu vreo 17 ani in urma :), cand am plecat la colindat impreuna cu intregul grup de copii de pe „ulita copilariei” de la tara. Eram asa mandra, doar colindatul era o singura data pe an. Dupa vreo doua ore de mers prin zapada aproape ca vizitasem tot satul. Eram pe ultima ulita si cum ramasesem cam in urma din cauza saculetului cu mere, nuci si covrigi care ma tragea in jos, am zis ca mai bine ar fi sa sar peste un sant, ca doar totul era inghetat 🙂 Imi iau avant, sar, alunec pe spate si cad in apa inghetata. Noroc ca in urma mea era unchiul meu care m-a scos rapid din sant. Eram inghetata din cap pana in picioare. Imediat am inceput sa alerg spre casa cu o viteza ce rivaliza „vitezei luminii”. Bineinteles ca de atunci, intamplarea mea este povestita cu mult drag si entuziasm de unchiul meu la fiecare masa de Craciun, caci doar asa putem sa pastram in suflet momentele cele mai hazlii. 🙂
Acum 9 ani, intr-o zi de Dragobete (deci de iarna), l-am intalnit pe iubitul meu. Nu il cunosteam, doar ne scrisesem scrisori clasice, fara sa stim cum aratam…..asta pentru ca nu am vrut eu! Am comunicat vreo 5 luni, ne desparteau cateva sute de km, Timisoara-Craiova. Imi aduc aminte ca a venit obosit pe tren (personal) si toata ziua am petrecut-o imbratisati, pe strada sau in cafenele………a fost magic si cuvintele nu cred ca pot sa descrie frigul, fulgii, emotiile, zapada transformata in apa, cafeneaua deschisa la 7 dimineata, ciocolata calda, ursuletul mov de plus, emotia primului sarut si frigul….:)
iarna 2014, cea mai vesela si haioasa iarna,caci este prima iarna a baietelului nostru de 1anisor, care pt prima data a vazut zapada,pt prima data sa dat pe sanie..va dati seama ce curiozitate,fericire,bucurie in ochii micutului nostru? pana la finalul zilei,cand sa rasturnat cu saniew cu tot in zapada rece si a inceput sa planga cu urlete de frica, nu stia saracutul de ce e asa ud
Saptamana trecuta, sambata dimineata la ora 6:00, in Bucurestiul cuprins brusc de viscol…
Am iesit in balcon sa verific daca toate ferestrele sunt bine inchise. Afara era urgie, copacii se indoiau amenintator sub rafalele puternice si zapada viscolita izbea cu putere si zgomot in geamurile ferestrelor. Era inca intuneric, nici tipenie de om pe strada. Mi-a atras insa atentia o silueta slab definita care incerca sa indeparteze zapada din fata blocului cu o lopata.
Mi-a venit sa rad; vantul puternic il arunca in toate partile, abia se putea tine pe picioare. Cat despre inlaturat zapada, nici vorba…, n-avea nicio sansa! Am iesit repede din balcon inchizand bine usa, refugiindu-ma in caldura binefacatoare a apartamentului.
Mi-am pregatit un ceai fierbinte, m-am asezat comod in fotoliul din sufragerie, am aprins veioza si m-am cufundat multumit in lectura cartii pe care incepusem s-o citesc cu doua zile in urma. De obicei, in weekend, sotia si fetita mea nu se trezesc inainte de 9:30 dimineata, asa ca astea sunt orele in care imi consum placerea cititului in liniste si intimitate deplina.
Pe la ora 10:00, dupa ce s-au trezit si fetele si dupa ce am servit micul dejun, sotia m-a anuntat ca trebuie sa ies afara sa cumpar paine. Nu prea mi-a convenit sa las caldura halatului de casa ca sa ies in viscolul de afara, dar n-am avut de ales. Asa ca, imbracat ca la Polul Nord, am plecat pana la buticul din colt, aflat la nu mai mult de 100m de bloc. Am inaintat cu greu, pas cu pas, incercand sa inving furia vijeliei care ma lovea din toate directiile si aschiile de gheata care-mi izbeau obrajii.
Am ajuns la magazin si am cumparat cinci paini, desi sotia mea imi spusese sa iau doar trei.
Apoi am indurat acelasi supliciu pe drumul de intoarcere.
In fata blocului am dat insa nas-in-nas cu individul pe care-l observasem ca se lupta cu zapada si viscolul inca de la primele ore ale diminetii. Abia atunci l-am recunoscut: un om amarat pe care administratorul asociatiei de locatari il plateste cu ziua, din cand in cand, pentru munci sezoniere; iarna – sa dea zapada din fata blocului, primavara – sa sape spatiile verzi din jurul blocului, vara – sa ude aleea si sa stropeasca iarba, toamna – sa stranga frunzele cazute din copaci, etc.
Nu-l cunosteam decat din vedere, nu stiu cum il cheama si nici unde locuieste; l-am vazut de cateva ori cautand de mancare in ghena de gunoi.
In fine, m-a vazut ca vin cu gluga pe ochi si s-a retras in scara blocului inganand un timid „buna ziua”. Mi-am dat jos gluga de pe cap si i-am raspuns la salut. Abia atunci l-am privit pentru prima data cu atentie. Era imbracat intr-un trening ponosit si subtire, pe cap avea un fes murdar si era incaltat in niste adidasi cu talpile aproape dezlipite. Fata ii era tumefiata de ger, maxilarele inghetate, abia mai putea sa-si miste buzele. Mainile ii erau vinetii, aproape necrozate de degeraturi. Tremura din tot corpul. L-am intrebat de ce se chinuieste in van pe o asemenea vreme.
Mi-a raspuns cu greu, cu glas ragusit si aproape soptit:
„Domnule, nea’ Ion, administratorul, mi-a spus acum doua zile ca imediat ce va incepe sa ninga trebuie sa ma ma prezint cu lopata sa dau zapada, ca sa nu primeasca asociatia amenda de la primarie. Mi-a spus ca daca n-o sa dau zapada inca de la prima ora de ninsoare nu-mi va mai da niciun ban. Asa ca dau zapada de la cinci dimineata; numai ca viscoleste incontinuu si nu se cunoaste nimic din munca mea…” Mi-a mai spus ca va fi platit cu 50 de lei, chiar daca ninsoarea va dura doua sau sapte zile. „Pentru mine sunt banii de paine, domnule, nu-mi permit sa-i pierd” s-a justificat el oarecum stanjenit.
I-am explicat ca n-are rost sa se lupte cu nametii pana ce nu va inceta viscolul, dar n-am reusit sa-l conving. Era dependent de cei 50 de lei!
Am facut atunci un gest pe care nu mi l-am imaginat niciodata; i-am pus in mainile inghetate sacosa cu cele cinci paini cumparate si i-am spus: „du-te acasa; sa vii sa dai zapada dupa ce va inceteta viscolul; daca nea’ Ion administratorul iti reproseaza ceva, sa-l trimiti sa vorbeasca cu mine, la etajul 2, il lamuresc eu”. Cu greu a acceptat, dar in cele din urma a plecat clatinandu-se in viscol cu lopata pe umar si cu sacosa cu paine stransa cu putere intre degetele inghetate.
Ajuns acasa am mintit-o pe nevasta-mea ca n-am gasit paine la niciun magazin. Asa ca m-am apucat sa fac paine de casa la masina de paine DeLonghi pe care n-o mai folosisem de o jumatate de an. Masa de pranz a fost invaluita de mireasma calda a painii facute in casa, dar mie nu prea imi mai era foame…
Luni dimineata viscolul s-a potolit. Pe la ora 8:30 am iesit din casa si am dat peste acel om care deja reusise sa curete toata zapada din fata blocului. M-a recunoscut si mi-a dat „buna dimineata” cautand sa-mi stranga mana. Mi-a spus doar atat: „iti multumesc mult, domnule”. In mod inexplicabil am evitat mana intinsa de el si am baguit rusinat un raspuns oarecare: „n-ai pentru ce”.
A ramas cu mana intinsa, insa pentru prima data ne-am privit direct in ochi. Am citit in privirea lui drama necunoscuta a unei vieti de om, durerea, napasta si, mai ales, speranta. Speranta ca exista inca oameni care sa-l inteleaga, sa-l ajute si sa-i fie sprijin. Mi s-a facut rusine; cred ca a citit si el in ochii mei ca eu nu pot sa-l ajut si nici nu-i pot fi sprijin. In lipsa totala de idei am bagat mana in buzunar si am scos o bancnota de 50 de lei pe care i-am intins-o. Mi-a impins usor mana si mi-a spus pe un ton trist: „nu domnule, nu dumneavostra trebuie sa-mi dati bani, altii sunt cei care ar trebui sa ma plateasca pentru ce muncesc…; dumneavoastra mi-ati dat paine cand mi-era foame, este suficient”.
Am fugit si de-atunci incerc sa evit intalnirile cu omul asta… Nu stiu de ce…
Toata povestea asta m-a bulversat enorm; marturisesc ca nu sunt un fan al actelor de caritate sau al „actelor crestinesti”.
P.S.1: N-am povestit aceasta intamplare niciodata, nimanui. Daca n-ar fi existat provocarea concursului lansat pe acest blog, probabil ca n-as fi facut-o publica niciodata.
P.S.2: Deja conteaza prea putin daca voi castiga sau nu cartea propusa drept premiu. Mai ales daca ma gandesc ca o voi citi la caldurica, intr-un fotoliu confortabil, in timp ce un amarat ingheata de frig zeci de ore ca sa-mi dea zapada din fata blocului pentru 50 de lei… Adica cam tot atat cat costa cartea pe care o citesc eu…
Prin 1983-84, cand fiul nostru era in clasa a saptea (acum fiul sau este in clasa a saptea…), sahistii juniori au participat , in vacanta de iarna, la semifinalele campionatului national, competitie desfasurata la Calimanesti. Rezultatul lui Cristian a fost foarte bun, calificandu-se in finala. In statiune a fost minunat, mai putin desele pene de ciurent cu care eram obisnuiti… Dar drumul spre casa a fost cu mari greutati, din pricina viscolului care paralizase circulatia feroviara aproape in totalitate, fiind majoritate trenurilor suspendate sau cu intarzieri de zeci de ore. In Gara de Nord am stat vreo 18 ore. Cand am ajuns in Iasi am mai stat o zi aici la rude inainte de a pleca spre comuna natala de la marginea judetului. La podul Iloaiei se inregistrase cea mai scazuta temperatura (-32 de grade?). Toate le-am indurat cu stoicism, fiindca Cristian inregistrase cel mai bun rezultat individual.
Cea mai frumoasa iarna este aceasta deoarece este prima din multe ierni pe care o petrec cu familia si reusesc sa fac tot ceea ce ne-am planificat de sarbatori.
am avu chiar si zapada dupa atatea ierni NEGRE…
In iarna 1986/1987 eram in armata la Ramnicu Sarat. In dimineata de 6 ianuarie trebuia sa executam tragere in poligon cu toate armele de care dispunea batalionul (armament usor, greu si aruncatoarele de grenade AG7). In acea dimineata comandantii nostri ne-au tinut in „formatie” vreo 2 ore ca sa se decida, daca mergem sau nu la poligon. Motivul era unul simplu, se anuntase scaderea temperaturii sub valoarea de -15 grade Celsius… Dupa ce s-au induplecat si ne-au lasat sa „coboram” urechile la caciulile militare, ne-au ordonat sa plecam in mars catre poligon, doar trebuia sa indeplinim sarcina! Nu as insista pe ce s-a intamplat ulterior cu noi sau mai bine zis cu nefericitii care au trebuit sa traga fara manusi la temperaturi ce au ajuns la -30 grade Celsius si cum pana la urma ne-am intors in unitate sub un viscol teribil si la temperaturi la care multi dintre noi nu au mai avut parte niciodata, dar trebuia respectat programul militar! Si acum ma gandesc la acea zi in care multi colegi au trebuit sa ajunga in infirmerie cu degeraturi pentru „poftele” unor ofiteri, desi regulamentul spunea altceva si s-ar fi putut evita atata nenorocire…
Eu am avut mare noroc cu o pereche de manusi de piele pe care o aveam de acasa si astfel nu am fost nevoit sa scot degetul afara si sa apas pe tragaciul care „fierbea” la acea temperatura scazuta, desi si asa mi-au inghetat palmele de imi era frica sa scot manusile, ca sa nu-mi ramana degetele inauntru…
… sa va povestesc si faptul ca dormitorul plutonului meu avea caloriferele inghetate si temperatura era sub 0 grade, iar noi ne acopeream cu vreo 4 paturi (cei norocosi)…
P.S. Dupa cum ati citit, eu nu v-am povestit despre o intamplare fericita, pentru ca eu nu voi putea uita niciodata acea zi de Boboteaza a anului 1987 !
Cele mai dragi intamplari petrecute in acest anotimp includ, pentru mine, un morman de carti, o soba, multe pisici si casa tihnita a bunicii mele.Nu am trait pana acum momente imprevizibile pe cont propriu, dar prin intermediul cititului… oh!Majoritatea personajelor ce-si petrec veacul in timpul iernii, din nou si din nou, au destine tragice.Ma refer aici la candida Fetita cu chibrituri, creata deHans Christian Andersen, la dragul pinguin Apolodor, la blandul urs polar Fram.
Iarna aceasta am cunoscut-o pe Faina, „copila de zapada”, o fetita cu parul balai, cu chipul delicat si trupul firav, o fetita plamadita din zapada.O poveste dura, dar nu ma asteptam la altceva.Pentru mine iarna-i un anotimp trist, aducator de tragedii si in literatura, si in realitate.In plus, culoarea zapezii, albul, mi se pare cea mai cruda (non)culoare.
@tic
Aceasta poveste imi spulbera si ultimele sperante pe care le mai am despre oamenii din Romania…cum poti spune ca nu ai povestit nimanui aceasta poveste sau ca ti-ai mintit sotia de cele 5 paini sau ca nu ai putut da mana cu acel sarman..nu stiam ca faci un gest rau ca sa iti fie rusine sa il ascunzi…plus ca trebuia sa „iti scoti palaria” in fata acelui om care munceste,va face viata mai usoara pentru DOAR 50 de lei
@blue
Ori am fost eu prea subtil, ori m-am exprimat foarte confuz…
In ambele situatii, vina pentru ca n-ai inteles mare lucru din ceea ce am scris imi apartine in totalitate.
Imi cer scuze!